De ce umblă preotul cu icoana Nașterii Domnului pe la casele noastre înaintea Crăciunului?

Umblatul preotului cu icoana Nașterii Domnului pe la casele credincioșilor este o tradiție veche, cu origini ce se pierd în primele secole ale creștinismului.

Această rânduială, cu rădăcini datând din perioada în care sărbătorile Nașterii Domnului și Bobotezei se celebrau împreună, pe 6 ianuarie, a rămas o practică vie în multe comunități creștine.

După anul 379, când cele două sărbători au fost separate, Crăciunul a început să fie sărbătorit pe 25 decembrie, iar umblatul cu icoana a devenit o parte integrantă a pregătirilor de sărbătoare.

Umblatul cu icoana – o datorie misionară

Această tradiție este văzută ca o slujbă misionară importantă, având scopul de a anunța „nespusa dragoste a lui Dumnezeu față de om”.

Preotul, adesea însoțit de un dascăl, vizitează casele credincioșilor cu icoana Nașterii Domnului, cântând Troparul Nașterii Domnului și oferindu-le icoana spre sărutare.

În funcție de mărimea parohiei, această vestire poate începe mai devreme sau mai târziu: la sate, de obicei, în ajunul Crăciunului sau cu câteva zile înainte, iar la orașe, cu mai mult timp înainte, datorită numărului mai mare de credincioși.

Preotul poartă doar epitrahilul și binecuvântează pe toți cei întâlniți, aducând în casele lor bucuria Nașterii Domnului. În comunitățile rurale, după cântarea troparului, preotul binecuvintează alimentele pregătite pentru sărbători, care sunt așezate pe masă lângă icoane.

Aceste alimente pot fi dăruite de pomană pentru sufletele celor adormiți, astfel încât și aceștia să se bucure de vestea Nașterii Domnului.

Elemente tipice pentru pomenirea celor adormiți includ:

• Colăcei
• Bob fiert
• Grâu fiert
• Prune uscate
• Sărmăluțe de post
• Fructe, precum mere și nuci

Aceste ofrande simbolizează legătura dintre cei vii și cei adormiți în credința creștină, marcând un moment de comuniune spirituală și de bucurie colectivă în așteptarea sărbătorii Crăciunului.