Pe când James se întorcea acasă după o competiție de înot la Londra, tot ce își dorea era să doarmă în timpul zborului. Dar asta avea să fie ultima lui grijă, pentru că, fix lângă el, stătea o femeie care nu voia decât să facă probleme. Opt ore mai târziu, căpitanul avea să-i dea o lecție pe care n-o va uita prea curând.

Eram deja pregătit pentru zbor. Știam că urma să fie unul lung. Adică, opt ore de la Londra la New York nu aveau cum să fie ușoare, dar aveam dopuri de urechi, pastile pentru somn și câteva gustări ca să rezist.

Reclamă

Tocmai încheiasem o competiție de înot extenuantă, iar fiecare mușchi din corpul meu urla după odihnă. Aveam locul din mijloc, ceea ce nu era deloc ideal pentru înălțimea mea, dar eram prea obosit ca să îmi mai pese. Femeia de lângă mine, cea de la geam, părea la fel de terminată ca și mine, și i se închideau ochii chiar înainte de decolare.

Ne-am zâmbit obosiți înainte să ne așezăm confortabil în scaune.

E în regulă, James, mi-am zis în gând. O să dormi tot drumul.

Dar apoi a apărut femeia care avea să transforme acest zbor într-un adevărat coșmar.

De când s-a așezat lângă mine, am simțit că o să fie o problemă. Sufla nervoasă, se foi constant, de parcă ar fi fost trimisă într-un compartiment de bagaje, nu într-un loc la clasa economică.

– Of, Doamne… a oftat femeia de la geam.

Femeia de la margine, hai să-i spunem Karen, mă studia cu privirea, strâmbând din buze nemulțumită.

Uite, sunt un tip înalt, am 1,88 m. Eram obișnuit cu privirile incomode în avion, dar nu era vina mea.

Primul semn de necaz a apărut chiar după decolare. Karen a apăsat butonul de chemare al stewardesei. Nu o dată, ca orice om normal, ci de trei ori, de parcă ar fi declanșat o alarmă.

Mă și așteptam să înceapă să urle sirenele în avion.

– Doamnă, a întrebat stewardesa când am ajuns la altitudinea de croazieră, cu ce vă pot ajuta?

– Locul ăsta e inacceptabil! a izbucnit Karen. Vocea ei era suficient de tare cât să atragă privirile pasagerilor din jur.
– Sunt înghesuită și uitați-vă la ăștia doi… oameni! Practic se revarsă peste spațiul meu.

Mi-a aruncat o privire plină de dispreț, apoi s-a uitat spre femeia de la geam, care stătea țintuită, prefăcându-se că nu observă nimic.

– Îmi pare rău, dar astăzi avem toate locurile ocupate, i-a explicat stewardesa. Nu avem unde să vă mutăm.

– Vreți să spuneți că nu e niciun loc liber în tot avionul? Dar la business class? Nimic? a insistat Karen.

– Nu, doamnă, a răspuns calm stewardesa. Nu avem niciun loc disponibil.

– Atunci vreau să-i mutați pe ei! a decretat Karen, și mai tare de data asta. Am plătit pentru acest loc la fel ca toți ceilalți, și nu e corect să fiu înghesuită așa. Nici măcar nu pot deschide un pachet de chipsuri fără să mă izbesc de tipul ăsta.

Ca să fie și mai convingătoare, mi-a dat un cot în braț.

Am aruncat o privire spre femeia de la geam, care părea gata să izbucnească în plâns. Și eu îmi pierdusem răbdarea. Eram extenuat și chiar nu aveam chef să mă cert cu femeia asta.

– Doamnă, am spus cât de calm am putut, toți vrem doar să ajungem la destinație în liniște. Nu e nimic în neregulă cu locurile astea.

– Nimic în neregulă?! a țipat Karen. Glumiți?! Sunteți orb?!

A continuat să se plângă minute în șir. Era clar că nu avea de gând să renunțe. Am încercat să o ignor, dar se tot foi, îmi lovea picioarele și mă împingea cu cotul non-stop.

După patru ore, eram atât de iritat și de epuizat încât nu mai suportam.

– Uite, i-am zis, tocmai când stewardesa trecea pe culoar cu căruciorul cu băuturi, putem continua așa până la destinație sau putem încerca să facem situația mai suportabilă. De ce nu vă uitați la un film? Sunt câteva chiar bune.

Dar nici gând să cedeze.

– De ce nu îi spui ei să țină o dietă? Și tu de ce nu îți rezervi locuri unde să îți încapă picioarele alea uriașe? De ce insistați amândoi să-mi faceți viața un iad? a scuipat Karen veninos.

Și în tot acest timp, apăsa obsesiv butonul de chemare al stewardesei.

Simțeam cum îmi fierbe sângele și o vedeam pe femeia de la geam cum încerca să se facă tot mai mică.

Stewardesele deja șușoteau între ele și îi aruncau lui Karen priviri pline de reproș. Sincer, speram ca măcar una dintre ele să-i dea un sedativ. În cele din urmă, una dintre ele s-a apropiat, vizibil iritată.

– Doamnă, dacă nu vă calmați, va trebui să vă rugăm să rămâneți pe loc și să nu mai apăsați butonul, decât în caz de urgență.

– Asta ESTE o urgență! a urlat Karen. E o încălcare a drepturilor omului! Drepturile mele sunt încălcate și toată lumea ignoră asta!

Restul zborului a decurs cam la fel, cu oftaturi dramatice, bombăneli și multă energie negativă din partea ei.

Eu doar am stat cu capul plecat, concentrându-mă pe micul ecran din fața mea, urmărind progresul spre casă.

Când am aterizat, am simțit o ușurare imensă. Coșmarul se apropia de sfârșit.

Dar bineînțeles că Karen avea să ofere spectacol până la capăt. Cum roțile avionului au atins pista, s-a ridicat brusc și a început să se strecoare printre rânduri de parcă urma să piardă o conexiune spre Marte. Semnul centurilor era încă aprins, iar toți ceilalți stăteau cuminți, așteptând.

Dar nu și Karen. Ea ignora complet avertismentele stewardeselor și înainta spre perdeaua ce despărțea business class de economy.

Noi ceilalți doar ne uitam, prea epuizați ca să mai spunem ceva.

Apoi, vocea căpitanului s-a auzit în difuzoare:

– Doamnelor și domnilor, bine ați venit la New York! Avem un pasager special la bord astăzi.

S-a auzit un oftat colectiv. Acum ce mai e? Trebuie să mai stăm aici și mai mult?

– Vă rugăm să rămâneți pe locurile dumneavoastră, deoarece mă voi deplasa prin cabină pentru a saluta acest pasager deosebit.

Karen, dintr-un motiv anume, s-a îndreptat de spate și a zâmbit satisfăcută, de parcă tocmai fusese anunțată Miss Univers. Se uita în jur, așteptând aplauze.

Căpitanul a ieșit din cabină. Era un bărbat de vârstă mijlocie, cu un zâmbet obosit, dar calm. Când a văzut-o pe Karen, s-a oprit.

– Mă scuzați, doamnă, i-a spus. Trebuie să trec pe lângă dumneavoastră ca să ajung la pasagerul nostru special.

Karen s-a uitat surprinsă.

– Oh, desigur, a spus ea, făcând un pas înapoi.

Dar căpitanul nu s-a oprit. A continuat să o ghideze înapoi pe culoar, făcând-o să se retragă încet, rând după rând. Fața ei s-a crispat, confuzia crescând pe măsură ce înaintau.

– Poate că ar trebui să vă așezați înapoi pe locul dumneavoastră, i-a sugerat căpitanul, cu o voce calmă, dar fermă.

Începusem să prind ideea. Și nu eram singurul. Pasagerii din jurul meu își schimbau expresiile de la exasperare la anticipare, iar femeia de la geam abia își reținea un zâmbet.

În cele din urmă, căpitanul s-a oprit exact la rândul nostru, obligând-o pe Karen să se retragă până la locul ei. A ridicat privirea spre numărul scaunului, apoi a zâmbit ușor.

– Aha, aici suntem, a zis el, cu vocea răsunând prin cabină. Doamnelor și domnilor, pasagerul nostru special este chiar aici, pe locul 42C! Haideți să-i oferim un rând de aplauze!

Pentru o clipă, a fost liniște. Apoi cineva a început să bată din palme. A urmat altcineva, apoi încă o persoană. Și în câteva secunde, întreg avionul a izbucnit în râsete și aplauze.

Fața lui Karen s-a făcut roșie ca sfecla. A deschis gura să spună ceva, dar nu i-a ieșit niciun sunet. Stătea acolo, complet blocată, în timp ce căpitanul a făcut o plecăciune discretă și s-a întors spre cabină.

M-am lăsat pe spate în scaun cu un zâmbet larg pe față.

– Ei bine, am zis, asta a meritat cele opt ore de tortură.

În cele din urmă, pasagerii și-au strâns lucrurile și au început să iasă din avion. Karen a rămas pe loc, probabil fierbând în propriul ei disconfort și rușine.

Când am coborât, femeia de la geam și-a tras rucsacul pe umăr și mi-a aruncat o privire amuzată.

– Doamne, mă bucur că s-a terminat. Sper să nu o mai văd niciodată pe femeia asta. Poate că ne vom nimeri din nou în același avion… dar fără o Karen de data asta.

– Hai să sperăm, i-am răspuns. Și, pentru prima dată de la începutul zborului, am râs cu adevărat.