Nu mă așteptam niciodată să moștenesc o casă despre care nici măcar nu auzisem. Dar când tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, mi-a lăsat-o, am descoperit acolo o femeie care susținea că era a ei. Ceea ce mi-a spus mi-a spulberat tot ce credeam că știu.
Ploua cu găleata în timp ce-mi strângeam mai tare haina pe mine, grăbind pasul spre biroul notarului. Moartea tatălui meu apăsa greu asupra mea. Fusese mereu sprijinul meu, omul care mă ghida, dar în ultimii ani, problemele financiare ne ruinaseră viața. Casa în care crescusem era pe punctul de a fi luată, iar eu mă simțeam pierdut.
Reclamă
— Oare ce-ar mai putea fi? am mormăit în barbă, ajungând în fața biroului. Am tras adânc aer în piept și am intrat.
Holul slab luminat mirosea a hârtie veche și praf, iar tablourile decolorate de pe pereți dădeau locului o atmosferă mohorâtă. Notarul, un bărbat mai în vârstă, cu ochi obosiți, dar blânzi, mi-a făcut semn să iau loc. A răsfoit un teanc de acte înainte să vorbească.
— Să începem.
Abia dacă eram atent la ce citea. Gândurile îmi erau în altă parte, la tata și la legătura pe care o avusesem. Întotdeauna fusese sincer cu mine… sau cel puțin așa crezusem.
Apoi, vocea notarului m-a readus brusc la realitate.
— O casă.
Am ridicat brusc privirea. — Poftim?
Mi-a împins un document spre mine. — Da, tatăl tău ți-a lăsat o altă casă.
Am privit foaia, dar cuvintele parcă se estompau în fața ochilor mei. O a doua casă? Tata nu mi-a spus niciodată nimic despre asta. De ce ar fi ținut un asemenea secret? Cu mâinile tremurânde, am ridicat actele și am citit adresa necunoscută.
Singura cale de a afla adevărul era să merg acolo.
A doua zi mi-am luat liber de la muncă și am plecat spre casă. Drumul era mărginit de copaci aurii, foșnind în bătaia vântului tomnatic. Când am ajuns, un fior rece mi-a trecut prin șira spinării.
Casa nu părea abandonată. Deși veche, cineva o îngrijise. Soarele se reflecta în ferestrele mari, iar pridvorul fusese recent vopsit. Dar ceva era în neregulă—lacătul fusese schimbat. Cheia mea nu se potrivea.
Enervat, am început să dau ocol casei, încercând să privesc printr-o fereastră, când, dintr-o dată, ușa s-a deschis.
— Pot să vă ajut cu ceva?
În prag stătea o femeie la vreo cincizeci de ani, cu trăsături aspre și o privire plină de suspiciune.
Am ezitat o clipă, apoi i-am arătat cheia. — Asta e casa mea. Tatăl meu mi-a lăsat-o mie.
Și-a încrucișat brațele. — Casa ta? Eu locuiesc aici de douăzeci de ani. Am reparat acoperișul, am plătit facturile, am avut grijă de ea. Nu plec nicăieri.
Am strâns cheia în pumn. — Am actele. Legal, casa îmi aparține.
A pufnit disprețuitor. — Hârtiile nu înseamnă nimic pentru mine. Eu am pus suflet în casa asta. Chiar crezi că o să plec doar pentru niște foi?
N-am știut ce să spun. Casa asta era singurul lucru care-mi mai rămăsese. Nu aveam de gând să renunț la ea.
În noaptea aceea, am rămas acolo. Deborah, așa cum mi s-a prezentat, mi-a făcut clar că nu mă vrea prin preajmă. La ore ciudate, începea să facă zgomote puternice. Lucrurile mele dispăreau fără explicație. Era epuizant, dar în spatele ostilității ei, simțeam ceva… un fel de tristețe ascunsă.
În dimineața în care trebuia să mă văd cu avocatul, mi-am găsit hainele pregătite pentru întâlnire aruncate în noroi.
Furios, am năvălit în bucătărie. — Mi-ai aruncat hainele afară!
Deborah și-a sorbit calm ceaiul. — Nu știu despre ce vorbești.
Am trântit hainele ude pe masă. — Care e problema ta? De ce mă urăști atât?
A lăsat ceașca jos și mi-a aruncat o privire rece. — Pentru că nu ai ce căuta aici. Casa asta nu a fost niciodată a ta.
Mi-a înghețat sângele. — Ce vrei să spui?
Privirea ei ardea de furie și durere. — Casa asta era a mea. Tatăl tău mi-a luat totul. Inclusiv pe tine.
M-am blocat. — Ce?
Ochii i s-au umplut de lacrimi în timp ce a scos din buzunar o brățară mică și mi-a întins-o. Am rămas fără aer când am văzut numele meu gravat pe ea.
A înghițit în sec. — Eu sunt mama ta.
Lumea mi s-a prăbușit.
Copleșit, am ascultat-o cum îmi spunea totul. Plecase de lângă tata, crezând că va avea o viață mai bună. Dar bărbatul pentru care îl părăsise a abandonat-o. Când s-a întors, tata a refuzat s-o ierte. A obținut custodia și a șters-o din viața mea.
Judecătorii i-au dat dreptate. Casa era, legal, a ei.
Dar în timp ce-mi făceam bagajele să plec, Deborah m-a oprit.
— Am petrecut ani întregi urându-mă pentru ce am făcut, a spus, cu voce tremurândă. Dar tu ești copilul meu. Și nu vreau să te pierd din nou.
Am rămas nemișcat o vreme. Apoi, fără să gândesc prea mult, am îmbrățișat-o.
Casa aceea, care fusese un câmp de luptă, a devenit locul în care ne-am vindecat. Îmi pierdusem tatăl, dar descoperisem ceva ce nici nu știam că am—o mamă.